Grand Voyager, ca pe timpuri

Grand Voyager, ca pe timpuri

{morfeo 5}

Noul van de la Chrysler, la fel ca şi până acum, se va numi, Voyager sau Grand Voyager, în dependenţă de mărime. Însă, deşi este vorba de o nouă generaţie, vanul american arată mai oldies ca niciodată. În testul de azi avem un Grand Voyager.
Şi totuşi, de ce, în loc să facă din următoarea generaţie a lui Voyager o navă stelară, cei de la Chrysler au preferat să se întoarcă înapoi în timp, cu un design excesiv de cuminte şi, de ce să nu recunoaştem, chiar tern. Liniile sunt corecte, proporţiile de asemenea, cu o faţă puţin agresivă, iar spatele nepăsător. Nici măcar nu putem afirma că van-ul acesta este masiv sau fluid, pentru că are câte puţin din fiecare.



Nu ne rămâne decât să apelăm la clişeul „maşină pentru conservatori”, ceea ce rezumă cum nu se poate mai bine designul noului Chrysler Voyager. Van-ul va conserva cele două versiuni, una scurtă şi cea lungă, denumită Grand Voyager, ambele versiuni de caroserie fiind capabile să transporte, în foarte bune condiţii de confort, şapte pasageri.
Pasageri care, cel mai probabil, se vor aştepta la un interior auster, conform cu designul exterior. Eroare, însă, habitaclul noului Grand  Voyager este chiar foarte reuşit. Poate chiar mai reuşit decât sufrageriile multor americani, care nu au atâtea inserţii de lemn sau scaune din piele câte poate oferi un Grand Voyager cu echipare superioară. Totuşi, să nu înţelegeţi că maşina ar avea un design interior extravagant, mizând tot pe un stil relativ clasic, foarte prietenos. Ne vor da dreptate mai ales bunicii şi părinţii cu idei preconcepute despre epoca internetului.



Lăudăm plasarea manetei pentru cutia de viteze automată pe bord în dreapta volanului,  şi nu pe butucul volanului (adică alături de comenzile ştergătoarelor de parbriz, ce prostie). Acest aspect, împreună cu displayul sistemului de navigaţie, oferit opţional, aduce o notă de high tech bine venită bordului, care, totuşi, este cam prea conservator.
Pentru că americanilor nu le prea pasă de economia de spaţiu, acest lucru îl vor resimţi din plin pasagerii, ale căror scaune se pretează la multe operaţiuni. Cele două din mijloc pot fi rotite cu 180 de grade, măsuţa opţională făcând din Voyager un adevărat mini-birou sau o mini-cafenea. Bancheta spate nu este doar fracţionabilă şi rabatabilă, acum putând dispărea foarte uşor sub planşeul portbagajului. Deci nu mai este nevoie de muşchi şi înjurături pentru a o scoate şi lăsa acasă.
De fapt, oficialii Chrysler laudă cel mai mult modularitatea interiorului, despre care susţin că este cu mult peste ceea ce oferă concurenţa. Şi-au făcut temele temeinic în atâţia ani de existenţă a acestei familii pentru familişti. Una dintre concluzii a fost că nu are rost să se renunţe la uşile spate laterale glisante, ale căror dimensiuni oferă un acces cu adevărat lejer.



Motorizările sunt în număr de patru. Cele două pe benzină cu patru cilindri de 2,4 litri (152 CP) şi un şase cilindri de 3,3 litri (174 CP), deşi este clar că europenii vor prefera unul dintre cele două dieseluri commonrail: un 2,5 litri de 143 CP sau un 2,8 litri de 150 CP. Este adevărat, deocamdată aceste date nu par prea competitive, dar pentru Voyager performanţele nu sunt primordiale. Ceea ce am remarcat în timpul testului la care am avut un diesel de 2,8 litri cu cei 150 de cai. Cu aceste performanţe maşina permite o mişcare dorită prin oraş, iar pe şosea poate liber menţine viteza de croazeră de 140 km/h, ceea ce este peste limitele admisibile de regulamentul circulaţiei rutiere unde scrie clar că viteza în afara oraşelor este de 90 km/h! Dar darcă să fim serioşi, puterea propulsorului este destulă pentru a eşi la depăşire şi să nu te gândeşti – vei reuşi să te întorci pe banda ta ori nu. Deci maşina se comportă corect atât pe şosea cât şi prin oraş. Un am avut dorinţa de a o conduce peste limite, din cauza că nu este destinată pentru curse, însă într-un caz excepţional Grand Voyager se comportă bine dacă se ne referim la clasa din care face parte.
Deşi în materie de design, Chrysler pare să o fi luat în sens invers, maşina este, per ansamblu, o evoluţie destul de clară, atât tehnic, cât şi în privinţa dotărilor. În America nu va mai fi oferită o versiune cu tracţiune integrală, semn că vanurile de acest gen încep să coboare garda în faţa noului val de crossovere. Ceea ce este de înţeles: Voyager nu este capabil de ieşiri în afara asfaltului ca un R-Class, de exemplu. Cu toate acestea, îşi înfruntă destinul, pus sub semnul întrebării, în cel mai oficial mod cu putinţă.