ISTORIC: Cum a evoluat casca de protecţie pentru piloţi în mai bine de 100 de ani!

Ai observat de multe ori motociclişti sau piloţi de curse, purtând pe cap o cască de protecţie, însă te-ai întrebat vreodată de unde a apărut acest accesoriu în lumea sporturilor cu motor şi cum s-a ajuns până aici? Cum arăta prima cască, sau din ce era fabricată? Vă invit să aflaţi cine sunt pionerii acestei invenţii şi cum au evoluat lucrurile de la prima idee , dar şi multe alte detalii interesante în materialul de mai jos.

Odată cu primile vehicule propulsate de un motor cu ardere internă, s-a născut şi necesitatea de a-ţi proteja într-un fel, capodopera facială, de impactul noroiului şi prafului acumulat pe străzi. Astfel în anii 1908, cei mai ingenioşi conducători auto au apelat la o bucată de material, cusută după mărimea şi forma capului, pe care să o îmbrace în timpul deplasărilor cu automobilul. Materialul textil a fost înlocuit în 1929 cu pielea naturală, iar la acest accesoriu s-au adăugat mai târziu şi ochelarii de sticlă. Aceste atribute au slujit cu încredere autmobiliştilor până în anii 1949 când a apărut prima cască dintr-un material mai dur, care să ofere un nivel de protecţie ceva mai avansat. Ulterior, a fost nevoie de alţi şase ani de zile pentru ca o companie americană, cunocută ca BELL Auto Parts, să dezvolte un nou produs şi să pună, în 1957, bazele producţiei în serie a ceea ce numit noi astăzi cască de protecţie.

În anii 1960, compania DuPont este implicată într-o serie de cercetări care duc fabricarea primului material anti-incendiar, numit Nomex. Produsul final este prezentat lumii întregi în 1967 iar la un an distanţă, acelaşi material este folosit şi pe casca pentru piloţii auto. BELL revine în scenă în 1970, cu un concept revoluţionar, fiind cei care adoptă prima casca cu acoperire în întregime a feţei pilotului, lăsând spaţiu doar pentru ochi. De aici, încet-încet, se conturează şi regulamentul obligatoriu privind casca de protecţie şi standardele cărora acestea trebuie să corespundă.

De la ochelarii simpli, se trece la sistemul de tip vizor, iar astfel casca primitivă se apropie mai mult de forma cunoscută nouă astăzi. Cam prin anii 80 apar şi primile exemplare de căşti personalizate, vopsite, branduite, dar şi primile parasolare pentru vizorul de sticlă. Evoluţia a adus în scenă sistemele de pretensionare, sistemele de comunicaţie, dar şi de alimentare cu aer proaspăt sau apă. Au fost introduse şi "urechi" artificiale pentru ca piloţii să poată auzi mai bine motorul, însă cel mai mult a suferit designul, nu doar din punct de vedere estetic dar şi practic, asigurând o optimizare aerodinamică cât mai eficientă.

Astăzi deja, o cască modernă şi performantă, cântăreşte în jur de 1.250 de grame, este fabricată utilizând materiale scumpe ca fibra de carbon şi kevlarul, beneficiază de sisteme de fixare şi protecţie pentru gât, comunicaţii radio, vizor fabricat din policarbonat, cu suprafeţe special tratate pentru a evita aburirea şi încă multe multe altele.