Monogamie - BAC Mono

Monogamie - BAC Mono

Două lucruri trebuie să ştii despre BAC Mono. În primul rând, un crocodil gonflabil de mărime naturală nu încape în portbagajul din faţă. Iar în al doilea rând, interiorul este impenetrabil de urină şi fecale umane. Ambele lucruri le-am aflat la cinci minute după ce am făcut cunoştinţă cu Mono pentru prima oară în Rhyl.

Din fericire, doar prima chestie am aflat-o pe propria piele. A doua, pot raporta uşurat că este doar un mic adevăr amuzant aflat de la şeful BAC, Neil Briggs. Acestea fiind zise, un pensionar cu dializa ivindu-i-se la unul din cracii pantalonilor se apropia uşurel de Mono în timp ce vorbeam, aşa că poate există şi un alt motiv pentru această revelaţie.

Deci... un interior rezistent la emisii? Briggs zâmbeşte. “De fapt, o piele întoarsă sintetică folosită iniţial în azilele de bătrâni”, ne explică el. “Este un fel de Alcantara menită să cureţe chiar şi cele mai oribile... accidente. Din moment ce tapiţeria lui Mono trebuie să reziste viciilor vremii, ne-am gândit că ar fi un material ce ar merge folosit.”

Această povestioară ne spune multe despre BAC Mono. Ar fi uşor să îl cataloghezi drept încă o maşină făcută într-un garaj, încă o “maşină de curse pentru stradă” din partea unei companii britanice debutante, cu un raport putere/masă ce zdrobeşte supercaruri şi un şasiu făcut din maşini de spălat şi speranţă oarbă. Dar Mono este diferit şi nu doar datorită habitaclului antisocial. Deşi detaliile tehnice sunt devastatoare - 280 CP şi o masă de 540 kg înseamnă 519 CP/t, 0-100 km/h în 2,8 secunde, şi o viteză maximă de 272 km/h - calitatea pură a lui Mono îl face aparte. Este pur şi simplu o capodoperă inginerească portabilă.

Câteva detalii despre Briggs Automotive Company. De când fraţii Neil şi Ian Briggs şi-au pus la punct firma de consultanţă acum 16 ani, au conceput şi dezvoltat maşini pentru unii dintre cei mai mari producători auto din lume: Porsche, Mercedes, Ford şi alţii. Deşi îşi păstrează trecutul sub cheie, Neil recunoaşte că a dezvoltat primul Ford Focus RS, care nu e o maşină tocmai rea pe care să o ai în portofoliu. Deci, acum vreo patru ani, în momentul în care fraţii au desenat monopostul lor de stradă, au vrut să atingă culmea cea mai înaltă ce poate fi atinsă de un design superior, de volum mic.

“Am vrut să facem maşina de curse supremă pentru stradă”, zice Neil. “Iar maşinile de curse supreme sunt monoposturile. Din punctul de vedere al dinamicii, întotdeauna vei avea un compromis cu direcţia în lateral, aşa că un singur loc central a făcut parte de la bun început din conceptul original. Adorăm Atomul, dar am vrut să ducem clasica maşină uşoară britanică în secolul 21...”

Chiar te pune pe gânduri dacă nu cumva au ratat termenul cu un secol sau două. Parcat în centrul oraşului Rhyl, Mono arată ca un vizitator din viitor. Acum câteva decade, Rhyl era o mare staţiune pe litoral; acum este o amestecătură prăpădită de săli de jocuri, magazine de două parale şi stoluri de pescăruşi. Pe acest fundal zdrenţăros, Mono arată ca din altă lume, extraterestru: un prototip devenit realitate.

Mono a fost sculptat folosind CFD (dinamica fluidelor computerizată) cu ajutorul departamentului FKFS al Universităţii din Stuttgart, o adevărată autoritate la capitolul aerodinamică. Fiecare centimetru de caroserie a fost gândit să netezească trecerea aerului. Nu că ar fi prea multă caroserie: Mono este pornografie inginerească hardcore, toate componentele mecanice fiind lăsate la vedere. Imediat în spatele scaunului central, un Cosworth în patru cilindri, de 2,3 litri, aspirat - ce a fost iniţial un Ford Duratec - stă la pândă spate în spate cu o cutie secvenţială cu şase trepte acoperită cu Xylon. Această transmisie Hewland, împrumutată de la un monopost de Formula 3, trimite puterea către roţile spate printr-un diferenţial cu alunecare limitată.

Gata cu admiratul - a sosit vremea să mă urc înăuntru. Bun. Păi. Hmmm. Arunc un picior în cockpit, balansându-mă pe marginea scaunului. Ridic şi celălalt picior. Cu ambele picioare înăuntru, încep să mă strecor mai jos. Şi mai jos. Şi mai... Dumnezeule, ce fel de poziţie e asta? Aş compara-o cu statul în cadă, dar în cazul în care nu eşti foarte scund sau nu ai o cadă foarte mare, cred că stai mai drept în cadă. Nu este deranjant - de fapt, e chiar comod - dar să-ţi vezi genunchii la nivelul umerilor e un pic

Apăs butonul marcat cu “M” din centrul volanului ca să pregătesc sistemele, apoi încă o dată, să pornesc motorul. Îndesat între umerii mei, motorul prinde viaţă cu un tuşit discret. N-ai să auzi lătrat spărgător de timpane aici. Cât de civilizat! Sunt pe cale să devin primul om din afara BAC ce va conduce Mono pe drum.

Trag de padelă şi o bag într-a-ntâi. Minunat: o pornire în rampă într-o maşină cu a) niciun fel de frână de mână, b) o cutie secvenţială de curse şi c) o mulţime de pensionari admiratori ce se adunaseră în jur. Uşor cu ambreiajul, n-o îneca... şi Mono o ia din loc fără să crâcnească, lin şi pufos. Din nou, neaşteptat de civilizat.

Ţopăind peste hârtoape şi guri de canal, evitând ocazionalul pescăruş ce mergea tărăgănat pe marginea şanţurilor, Mono vine cu încă o surpriză. Departe de a-mi transforma vertebrele inferioare în făină, are o ţinută de drum sublimă. Roţile descoperite au o cursă verticală de 100 mm, permiţându-i lui Mono să se muleze chiar şi pe cele mai nasoale gropi din Rhyl. Spre deosebire de Caterhamul îngust, ai destul loc în Mono să-ţi întinzi picioarele fără să te proiectezi direct în Marea Nordului. OK, la ralanti, Mono cloncăne un pic, iar cutia de viteze scoate un trosnet alarmant când schimbi în sus, dar asta nu este tocmai experienţa încordată şi fulgerătoare la care mă aşteptam.

A sosit vremea să-l descătuşăm pe Mono fără riscul de a distruge întreaga rezervă de jucării gonflabile ieftine din Denbigshire. Urmăriţi de nişte pescăruşi, o tulim spre sud.

După câteva ore şi ochelarii de soare înlocuiţi cu casca de protecţie, mă aflu croşetând prudent în spatele unui pace car pentru a doua tură pe circuitul Oulton Park din Cheshire. Dintre toate combinaţiile prin care aş putea să mă fac de râs, asta e cu siguranţă una câştigătoare: circuit nefamiliar, un monopost unicat nepreţuit, raport putere/masă rival cu Veyron, tracţiune spate, niciun fel de talent la volan. Maşina din faţă se retrage la boxe, iar circuitul e liber.

Trag de două ori de padela din stânga, trec într-a doua şi împung acceleraţia. Fără nazuri, fără ezitare, Mono se avântă pe linia dreaptă ca un artificiu aprins şi în cască încep să aud înjurături furioase. După câteva secunde, realizez că vin din propria-mi gură. Varianta pentru consum public ar suna ceva de genul ăsta: “Vai, ce maşină neobişnuit de rapidă.”

Aproape la fel de şocant ca acceleraţia monumentală este cât de uşor şi cât de natural se poate conduce rapid Mono. Este un clişeu sinistru să descrii o maşină ca o extensie a propriului corp, dar, în cazul ăsta, chiar e adevărat. Întins pe spate fix în mijlocul şasiului, cu câte o roată la fiecare colţ, cu motorul în ceafă şi un interminabil talaz de putere liniară ce creează dependenţă, poţi să zburzi cu Mono din viraj în viraj instinctiv.

Mai bine de atât, Mono nu este un bastard criminal. La a doua tură de unul singur, mă prăvălesc într-un viraj de dreapta care, în mod misterios, a devenit mai strâns decât în prima tură, necesitând o frânare bruscă şi panicată în mijlocul curbei pentru a preveni o interacţiune costisitoare dintre Mono şi zid. Tresar, aşteptându-mă ca spatele să părăsească asfaltul, dar maşina rămâne agăţată de circuit, scuturându-se de gafa mea, revenind pe trasă.

La limită, se simte un iz de subvirare, dar în rest BAC Mono e delicios de neutru. E uşor să-i explorezi limitele, să-l împingi mai departe, şi mai departe fără să te temi că te va depozita într-un zid de cauciucuri. În ciuda complezenţei pe drumurile publice, nu există pic de ruliu sau înclinare aici pe circuit. Dacă eşti obişnuit cu maşinile normale - chiar şi cu supercaruri - Mono necesită o totală recalibrare a creierului pentru a-i înţelege abilităţile incredibile: frânezi şi virezi mai târziu şi accelerezi mai devreme. Ţâşnind din apex în apex cu o agilitate voioasă şi lipsită de greutate, asta e o maşină de circuit supranatural de bună.

După zece ture, chicotind nebuneşte în cască în timp ce intru în şicana Foulstons, o figură albă familiară se propteşte în mijlocul pistei, ţinând o mână întinsă în faţă. Stig. Trântesc frâna şi mă opresc cu greu la câţiva metri în faţa lui. Stig nici nu tresare, doar vântură din laba dreaptă alungându-mă din maşină. Desfac hamul şi mă dau jos cât de repede pot...

Cincisprezece minute şi câteva încălţătoare mai târziu, reuşesc să mă extrag din adâncurile lui Mono. Ca şi când m-ar lua peste picior, Stig se strecoară în habitaclu ca mercurul şi porneşte fulgerător pe circuit, ducând motorul Cosworth până la limita lui de 8.500 rpm înainte de a schimba treapta cu un trosnit înfundat.

Stig nu crede că trebuie timp să te obişnuieşti cu o maşină. După prima tură, iese din acul de păr Shell absolut de-a latul. Dacă are testicule - şi nu mă ofer voluntar să aflu - cu siguranţă sunt din titaniu. Neimpresionat, Mono răspunde fioros aliniindu-l pe Stig pentru un impact cu un zid de cauciucuri, dar pilotul nostru dresat pur şi simplu ţine piciorul înfundat glisând pe iarbă zeci de metri, revenind pe circuit într-o mare noroială. O zi tipică din viaţa lui Stig, dar dovada clară că Mono nu este o maşină care să meargă de-a latu’ în mâinile muritorilor de rând.

Tură după tură, Stig dă în Mono fără milă. Nimic nu-l mai poate opri acum. În timp ce ne gândeam că ar fi cazul să căutăm o puşcă cu tranchilizante, Mono trece linia de sosire pentru a douăzecea oară (probabil) şi se opreşte câcâindu-se fără combustibil. Stig sare din maşină fără să-şi ceară scuze, escaladează peretele boxelor şi se retrage în garajul 17.

Părerile lui Stig sunt greu de obţinut, dar omul în alb pare a fi impresionat. Criticile îi sunt minore: i-ar plăcea un impuls mai mare din partea cutiei pe retrogradare (o îmbunătăţire deja pusă în lucru), bare antiruliu mai rigide pe faţă şi o uşoară înmuiere a spatelui pentru a anula tendinţa subviratoare. Inginerii BAC iau notiţe furioşi: încă se joacă la setarea şasiului înainte de a aproba maşina pentru producţie. Atât de dornic este Neil să îmbunătăţească maşina, că mă simt un pic dezamăgit să-i spun că singura critică pe care o pot adăuga este că ecranul LCD din mijlocul volanului nu poate fi citit când bate soarele direct în el.

Adevărul este că acest monopost onest este un adevărat succes. Într-adevăr, 91.500 de euro e cam mult pentru o maşină pentru care perechea ta va trebui să călătorească cu transportul public, dacă puneţi la cale un weekend romantic împreună, dar, având în vedere performanţele şi ingineria ce-ţi topesc cortexul, Mono chiar pare o afacere. Dacă eşti dispus să-ţi laşi crocodilul gonflabil acasă, Mono este una dintre cele mai tari maşini destinate şoferilor din 2011. Chiar şi şoferilor mai puţin competenţi.